Teatrul Romanesc – Ovidiu Iuliu Moldovan


Amintiri despre artişti – Ovidiu Iuliu Moldovan

Cred că se întâmpla prin iarna lui 1987. Sau poate 1988, ori 1986. Nu mai ştiu. Anii aceia atât de mult semănau între ei.

Era o iarnă grea. Nămeţii cotropiseră oraşul, ţara. Altceva nu prea îmi amintesc despre iarna aceea. Doar atât: că aveam bilet la un spectacol. Muzică şi poezie cu Aurelian Octav Popa, Iosif Sava şi Ovidiu Iuliu Moldovan. Biletul nu fusese uşor de obţinut. Pe vremea aceea un asemenea spectacol era un eveniment rar. În vrema aceea, astfel de evenimente rare erau puţinele bucurii pe care ni le puteam oferi. Sălile erau aproape întotdeauna pline. Iar biletele – mă repet- erau greu de obţinut.

Aveam un bilet. Biletul care îmi asigura, de la ora 17, la Casa de Cultură, întâlnire cu muzica şi poezia. Cu Sava, Popa şi Moldovan. Şi nu aveam de gând să întârzii la acea rară întâlnire. După ce am îngheţat în staţia de tramvai câteva zeci de minute, am pornit pe jos, luptându-mă cu vântul şi nămeţii. Aveam de mers trei staţii de tramvai. Şi nu voiam să întârzii la întâlnire.

Am ajuns. În sală era cumplit de frig. Sala era plină ochi. Rece şi aburită de aburul suflării noastre, a spectatorilor. Au intrat în scenă. Aplauze. Frig. Sava. Apoi Aurelian Octav Popa cântând din Bruckner.

Pe un scaun, în stânga lui Sava, era Ovidiu Iuliu. Un sacou de catifea maro. În mână o carte. Aurelian Octav Popa a încheiat. Iosif Sava ne vorbeşte despre legătura dintre muzică şi poezie. Aurelian Octav Popa îl completează. Apoi se face linişte. Luminile pălesc. Ovidiu Iuliu se ridică. Eminescu. Venere şi Madonă. Aburul acela care îi iese din gură e cumva asemeni aburului respiraţiei noastre, dar aburul acela îl poartă înlăuntru pe Eminescu…

Apoi din nou Sava. Şi Aurelian Octav Popa. Copland, Lutoslawski, Albinoni. Ovidiu Iuliu. Eminescu. Doina ( da!). Împărat şi proletar. De ce nu-mi vii. La steaua. Floare albastră.

Noi. Sala rece. Aburul respiraţiei noastre. Şi aburul Eminescu. Şi aburul Albinoni. Spectacolul ar trebui să se încheie. Nu îl lăsăm noi să se încheie. Iosif Sava ne spune că au un tren de prins, că e iarnă, trenurile merg greu. La şapte şi ceva au tren. Nu ne pasă. Aplaudăm. Mai vrem. Sava pare supărat, deranjat de lipsa de înţelegere. Se stinge lumina. Sala se scufundă într-un întuneric desăvârşit. Nici acolo nu puteam scăpa de asta. Iosif Sava ne spune că spectacolul nu poate continua aşa. O plasatoare aduce iute o lumânare. O aşează într-un borcănaş, într-un colţ al scenei. Aplaudăm. Aurelian Octav Popa cântă o compoziţie proprie. Suntem în picioare. Sala se dărâmă de aplauze. Iosif Sava îşi cere scuze. Chiar trebuie să plece. E întuneric. Trenul… Cineva din sală se ridică în picioare: ” Vă duc eu cu maşina, domnule Sava !” . Din alt colţ al sălii o altă voce: ” Dau eu două bonuri de benzină”.

” Dau şi eu două, domnule!” – se aude încă o voce. “Şi eu” – o a treia voce.

În mijlocul scenei Iosif Sava cu borcanul în care arde lumânarea. Ochii îi lucesc a lacrimă. E gâtuit de emoţie. Vocea îi tremură. Nu îl vedem prea bine. E prea întuneric. Prea frig. Prea mult abur. Prea multă respiraţie. Cu voce tremurată ne spune:

– Bine, oameni buni… Bine… vă mulţumim. Ovidiu… Ovidiu Iuliu Moldovan, domnilor…

Ovidiu Iuliu. Recitând Oda în metru antic. În întuneric. Lumânarea s-a stins. Nu contează. Aurelian Octav Popa. Bartok. Cineva a găsit un alt boţ de lumânare. Aburii respiraţiei ne vestesc că frigul e tot acolo, între noi. Noi nu îl simţim.

Ovidiu Iuliu, vine în faţa scenei. Ca un prinţ. Ca un demon. Stăpânind, înfrângând întunericul. Stăpânindu-ne. Toţi îi cerem Scrisoarea a treia. Nu mai e un spectacol. E o adunare de prieteni. Dialogul dintre sală şi scenă e atât de firesc. Atât de la locul său.

– Înainte de a vă spune “Scrisoarea a treia”…

Aplauze.

– .. aş vrea să vă spun ceva… E atât de cald în sala aceasta. Şi atâta lumină… Ştiu… ştiu… ni s-a tăiat curentul electric. Dar lumina nu au tăiat-o. Nu au avut cum. E aici. ( arată spre boţul de lumânare). Şi aici ( duce mâna la piept). Şi mai ales aici – cu un gest larg arată spre noi, spre sală. Suntem toţi în picioare. Aplauzele nu mai contenesc. Iosif Sava s-a ridicat şi a venit lângă Ovidiu Iuliu. E înlăcrămat. Sava lăcrimează ! Vine şi Aurelian Octav Popa.

Într-adevăr. E atât de cald şi atâta lumină în sala aceea. Se face linişte. Iar Ovidiu Iuliu recită ” Scrisoarea a treia” . Aşa cum nimeni nu a recitat şi nimeni nu va mai recita vreodată poemul acela. E dulce. E năvalnic. E blând ca adierea, apoi iute ca furtuna. S-a încheiat. Aplaudăm. Într-un colţ pâlpâie lumânarea. Ne scurgem spre ieşire. Patru bărbaţi s-au strâns la sfat. Dau bonurile de benzină promise. Unul dintre ei se duce spre Iosif Sava. E cel cu maşina. Cel care îi va duce acasă prin nămeţi.

Pornesc şi eu spre casă. Tot prin nămeţi. E frig. Oraşul e afundat în beznă. Dar de fapt e atâta lumină acolo. Şi e atât de cald înlauntru-mi.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Ovidiu Iuliu. Anul nu mi-l mai amintesc. Pentru că anii aceia semănau atât de mult între ei. Dar îmi amintesc o seară friguroasă de iarnă, o seară întunecată… în care mi-a fost lumină. Şi mi-a fost cald. Şi de Ovidiu Iuliu.

preluat http://www.fudv.ro/blog

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: