Archive for the ‘cultura’ Category

Ilinca Stihi cucereste Spania cu spectacolul radiofonic Argentina

Spectacolul radiofonic Argentina – producție a Teatrului Național Radiofonic, Societatea Română de Radiodifuziune, difuzat în premieră pe 7 martie 2011, la Radio România Cultural – a câștigat o nouă distincție, Marele Premiu, la Premios Ondas, Secțiunea Internațională – Radio.

Manifestare de prestigiu în spațiul cultural iberic, dar care a reușit să atragă interesul și participarea mass-mediei internaționale, incluzând și instituții de televiziune, Premios Ondas sunt organizate an de an, începând din 1953, de către Societatea Spaniolă de Radiodifuziune și Radio Barcelona. Festivitatea de premiere, spectacol comparabil prin popularitate și glamour cu Oscar-ul, va avea loc pe 30 noiembrie 2011.

De asemenea, spectacolul Argentina este deținătorul Prix Marulic (Festivalul Internațional de Spectacol Radiofonic, ficțiune și documentar, Secțiunea Teatru Radiofonic, Hvar, Croația, 13 mai 2011; detalii pe http://srr.tnr.ro); Argentina a reușit să fie nominalizat și la Prix Italia (Torino, septembrie 2011, cea de-a șaizeci și treia ediție), plasându-se pe primele trei locuri în competiția organizată de RAI și aflată sub înaltul patronaj al Președintelui Italiei, categoria spectacole de teatru radiofonic după scenariu original.
După spectacolul Maldoror – distins și el în, în 2010, cu Premiul Ex Aequo şi Premiul Marulic la două importante festivaluri internaţionale la Bratislava si Hvar, al cărui scenariu își are sursele de inspirație și în Les Chants de Maldoror de Lautréamont -, Argentina este cea de a doua parte a unui triptic în care Ilinca Stihi îşi construieşte ficţiunile pe urma emoţiilor transmise de universuri poetice pe care le simte vii şi corespondente prezentului. Autoarea spune o poveste în care Vlad Ţepeş (nu, nu acela din istoria noastră medievală!), un tânăr realizator de emisiuni de radio, îşi găseşte salvarea de platitudinile cotidiene într-un univers compensatoriu – o lume imaginară, dar şi posibilă-, în căutarea pasiunii, a aventurii şi a senzualităţii. Argentina devine obsesia călătoriilor, decorul fantasmărilor în culori tari, a sexualităţii violente.
Ilinca Stihi, care este şi regizorul artistic al spectacolului, elaborează împreună cu Mihnea Chelaru, sound design şi Mădălin Cristescu, regie muzicală, un spectacol în care identitatea eroului se exprimă în registre sonore multiple, iar Marius Manole, în rolul principal, găseşte resurse actoriceşti să convingă.

Teatru radiofonic:
„Argentina” scenariul si regia Ilinca Stihi
spectacol in memoria lui Fernando Pena
Distributia:
Marius Manole, Ileana Stana Ionescu, Zoltan Octavian Butuc, Madalina Anea, Alex Vasilache, Ion Haiduc, Orodel Olaru, Daniela Ionita
Cantece a capella si text in spaniola: Ioana Sihota, Fabian Sanchez, Lucas Molina
asistenta inregistrari teren: Catalin Coman si Dragos NIta
asistenta montaj: Robert Vasilita si Florina Istodor
regia muzicala si inregistrari studio: Madalin Cristescu
sound design si inregistrari teren: Mihnea Chelaru
redactor si coordonator proiect: Crenguta Manea

ILINCA STIHI – PROMO ARGENTINA
http://embed.trilulilu.ro/audio/ibgtv/c5c11bb3c82390.swf
Asculta mai multe audio soundtrack

Piesa de teatru radiofonic „Argentina” poate fi ascultata pe http://www.eteatru.ro

Gala decernarii premiilor Ondas va avea loc la Opera din Barcelona, in 30 nov. 2011 incepand cu ora 19.30. Ceremonia se va transmite live pe patru canale de televiziune.
In aceeasi zi va avea loc o conferinta de presa si un pranz cu primarul Barcelonei.

Anunțuri

Bucurestii de alta data

Teatrul Romanesc – Ovidiu Iuliu Moldovan


Amintiri despre artişti – Ovidiu Iuliu Moldovan

Cred că se întâmpla prin iarna lui 1987. Sau poate 1988, ori 1986. Nu mai ştiu. Anii aceia atât de mult semănau între ei.

Era o iarnă grea. Nămeţii cotropiseră oraşul, ţara. Altceva nu prea îmi amintesc despre iarna aceea. Doar atât: că aveam bilet la un spectacol. Muzică şi poezie cu Aurelian Octav Popa, Iosif Sava şi Ovidiu Iuliu Moldovan. Biletul nu fusese uşor de obţinut. Pe vremea aceea un asemenea spectacol era un eveniment rar. În vrema aceea, astfel de evenimente rare erau puţinele bucurii pe care ni le puteam oferi. Sălile erau aproape întotdeauna pline. Iar biletele – mă repet- erau greu de obţinut.

Aveam un bilet. Biletul care îmi asigura, de la ora 17, la Casa de Cultură, întâlnire cu muzica şi poezia. Cu Sava, Popa şi Moldovan. Şi nu aveam de gând să întârzii la acea rară întâlnire. După ce am îngheţat în staţia de tramvai câteva zeci de minute, am pornit pe jos, luptându-mă cu vântul şi nămeţii. Aveam de mers trei staţii de tramvai. Şi nu voiam să întârzii la întâlnire.

Am ajuns. În sală era cumplit de frig. Sala era plină ochi. Rece şi aburită de aburul suflării noastre, a spectatorilor. Au intrat în scenă. Aplauze. Frig. Sava. Apoi Aurelian Octav Popa cântând din Bruckner.

Pe un scaun, în stânga lui Sava, era Ovidiu Iuliu. Un sacou de catifea maro. În mână o carte. Aurelian Octav Popa a încheiat. Iosif Sava ne vorbeşte despre legătura dintre muzică şi poezie. Aurelian Octav Popa îl completează. Apoi se face linişte. Luminile pălesc. Ovidiu Iuliu se ridică. Eminescu. Venere şi Madonă. Aburul acela care îi iese din gură e cumva asemeni aburului respiraţiei noastre, dar aburul acela îl poartă înlăuntru pe Eminescu…

Apoi din nou Sava. Şi Aurelian Octav Popa. Copland, Lutoslawski, Albinoni. Ovidiu Iuliu. Eminescu. Doina ( da!). Împărat şi proletar. De ce nu-mi vii. La steaua. Floare albastră.

Noi. Sala rece. Aburul respiraţiei noastre. Şi aburul Eminescu. Şi aburul Albinoni. Spectacolul ar trebui să se încheie. Nu îl lăsăm noi să se încheie. Iosif Sava ne spune că au un tren de prins, că e iarnă, trenurile merg greu. La şapte şi ceva au tren. Nu ne pasă. Aplaudăm. Mai vrem. Sava pare supărat, deranjat de lipsa de înţelegere. Se stinge lumina. Sala se scufundă într-un întuneric desăvârşit. Nici acolo nu puteam scăpa de asta. Iosif Sava ne spune că spectacolul nu poate continua aşa. O plasatoare aduce iute o lumânare. O aşează într-un borcănaş, într-un colţ al scenei. Aplaudăm. Aurelian Octav Popa cântă o compoziţie proprie. Suntem în picioare. Sala se dărâmă de aplauze. Iosif Sava îşi cere scuze. Chiar trebuie să plece. E întuneric. Trenul… Cineva din sală se ridică în picioare: ” Vă duc eu cu maşina, domnule Sava !” . Din alt colţ al sălii o altă voce: ” Dau eu două bonuri de benzină”.

” Dau şi eu două, domnule!” – se aude încă o voce. “Şi eu” – o a treia voce.

În mijlocul scenei Iosif Sava cu borcanul în care arde lumânarea. Ochii îi lucesc a lacrimă. E gâtuit de emoţie. Vocea îi tremură. Nu îl vedem prea bine. E prea întuneric. Prea frig. Prea mult abur. Prea multă respiraţie. Cu voce tremurată ne spune:

– Bine, oameni buni… Bine… vă mulţumim. Ovidiu… Ovidiu Iuliu Moldovan, domnilor…

Ovidiu Iuliu. Recitând Oda în metru antic. În întuneric. Lumânarea s-a stins. Nu contează. Aurelian Octav Popa. Bartok. Cineva a găsit un alt boţ de lumânare. Aburii respiraţiei ne vestesc că frigul e tot acolo, între noi. Noi nu îl simţim.

Ovidiu Iuliu, vine în faţa scenei. Ca un prinţ. Ca un demon. Stăpânind, înfrângând întunericul. Stăpânindu-ne. Toţi îi cerem Scrisoarea a treia. Nu mai e un spectacol. E o adunare de prieteni. Dialogul dintre sală şi scenă e atât de firesc. Atât de la locul său.

– Înainte de a vă spune “Scrisoarea a treia”…

Aplauze.

– .. aş vrea să vă spun ceva… E atât de cald în sala aceasta. Şi atâta lumină… Ştiu… ştiu… ni s-a tăiat curentul electric. Dar lumina nu au tăiat-o. Nu au avut cum. E aici. ( arată spre boţul de lumânare). Şi aici ( duce mâna la piept). Şi mai ales aici – cu un gest larg arată spre noi, spre sală. Suntem toţi în picioare. Aplauzele nu mai contenesc. Iosif Sava s-a ridicat şi a venit lângă Ovidiu Iuliu. E înlăcrămat. Sava lăcrimează ! Vine şi Aurelian Octav Popa.

Într-adevăr. E atât de cald şi atâta lumină în sala aceea. Se face linişte. Iar Ovidiu Iuliu recită ” Scrisoarea a treia” . Aşa cum nimeni nu a recitat şi nimeni nu va mai recita vreodată poemul acela. E dulce. E năvalnic. E blând ca adierea, apoi iute ca furtuna. S-a încheiat. Aplaudăm. Într-un colţ pâlpâie lumânarea. Ne scurgem spre ieşire. Patru bărbaţi s-au strâns la sfat. Dau bonurile de benzină promise. Unul dintre ei se duce spre Iosif Sava. E cel cu maşina. Cel care îi va duce acasă prin nămeţi.

Pornesc şi eu spre casă. Tot prin nămeţi. E frig. Oraşul e afundat în beznă. Dar de fapt e atâta lumină acolo. Şi e atât de cald înlauntru-mi.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Ovidiu Iuliu. Anul nu mi-l mai amintesc. Pentru că anii aceia semănau atât de mult între ei. Dar îmi amintesc o seară friguroasă de iarnă, o seară întunecată… în care mi-a fost lumină. Şi mi-a fost cald. Şi de Ovidiu Iuliu.

preluat http://www.fudv.ro/blog

Cultura Romaneasca Intinereste

Diasporezi, am trecut prin cateva campanii electorale impreuna, dar lucrurile s-au asezat exact ca inainte, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Romanii sunt aceiasi, politicienii sunt aceiasi, problemele sunt, intr-adevar, ceva mai mari, sperantele aproape nule. Daca, la alegeri, s-a pus problema ca Romania este un bolnav care are nevoie de un bun medic si de o reteta anume pentru vindecare, iata ca, acum, tara se afla tot in carantina, la coada, medicul nu se hotaraste sa intre de garda, iar stocul de perfuzii este terminat de multa vreme. Nici nu se pune problema de operatie. Nu mai e nici sange si nici donatori. Nimeni nu mai da nimic. Totul se ia si nu se mai inlocuieste cu nimic.

Acum câteva luni l-am pierdut pe Gheorghe Dinică. Imensă pierdere. Am citit lucrurile care s-au
Cine mai poate salva aceasta tara, Romania noastra?! Vocile timide ale intelectualilor soptesc: cultura. Artistii au obosit sa se lupte pentru coaja de paine aruncata de guvernanti, stau si asteapta o alta si alta „veste oficiala” prin care se maresc impozitele pe dreptul de autor sau se micsoreaza pensiile sau se im poziteaza. Maestrul ion Lucian este emblematic pentru categoria pe care o reprezinta.

Fireste ca numai cultura poate salva Romania, dar, inainte de asta, va trebui sa salvam cultura. Fundatiei Dan Voiculescu Pentru Dezvoltarea Romaniei afirma „Cultura salveaza Romania! Salvati Cultura!” si, dincolo si dupa cuvinte, iata ca si face ceva pentru a o salva. Gala Teatrului Tanar, pe 6 mai 2010, la Sala Odeon! Poate nu veti putea participa la eveniment. Pana atunci, insa, voi, tineri actori, regizori, dramaturgi romani, aveti sansa sa va inscriei la concurs si sa castigati premiul in valoare de 100 000 $.

Din anuntul de pe fudv.ro:

Marele premiu, in valoare de 100.000 de dolari, va fi acordat unei trupe de teatru formata din maximum 7 actori, cu varsta cuprinsa intre 18-35 de ani. Acesta va fi decernat in cadrul unei gale ce va avea loc in data de 6 mai 2010, la teatrul Odeon din Bucuresti si va consta intr-un turneu la cele mai importante Festivaluri de Teatru din Europa (Paris, Londra, Berlin), pentru o perioada de 3 luni (90 de zile). Spectacolul câştigător va putea avea reprezentaţii in cadrul celor trei Festivaluri de Teatru.
Participantii, trupe sau tineri actori, se pot inscrie in perioada 5 – 28 Martie trimitand la adresa de e-mail teatrultanar@fudv.ro, urmatoarele documente:
• Curriculum Vitae (fiecare membru al trupei)
• Portofoliu
• Detalii despre spectacolul cu care se face inscriere in concurs (distributie, regie)
• Inregistrare video: fie a unei interpretari anterioare, fie cu inregistrarea unei repetitii generale a piesei cu care va intra in concurs trupa participanta
Spectacolul înscris pentru concurs trebuie sa corespunda urmatoarelor genuri : teatru-dans, Comedia Del Arte, teatru-pantomima, coregrafie-cuvant. Participantii pot intra in festival si cu piese si texte personale.
Durata spectacolului nu trebuie să depăşească 60 minute si se va juca in limba romana.
Preselectia trupelor care vor intra in selectia finala se va face in perioada 29 Martie – 2 Aprilie, de catre o comisie formata din specialisti cu experienta in domeniul artistic.
Juriul va fi format din mari personalităţi ale teatrului românesc.
Regulamentul concursului

Mai multe informaţii găsiţi aici.

Teatrul Romanesc Iese la Pensie

Ion Lucian plange in realitate.

Zilele trecute, marele actor roman Ion Lucian, plangea cu lacrimi deloc cabotine, pentru un motiv foarte clar si simplu, pentru daramarea soclului sperantei in viitor. Dupa 70 de ani de generozitate este obligat de statul roman, sa aleaga între o pensie modica şi veniturile de la teatru, care nu depasesc nici ele 3.000 de lei. Situatia in care este Ion Lucian nu este singulara. Multi actori romani, personalitati ale scenei si ale cinematografului, sunt nevoiti sa suporte umilinta saraciei in Romania mileniului al XXX-lea. A sraciei, a nesigurnatei zilei de maine, a neincrederii.

Maestrul Ion Lucian a fost obligat să renunţe la pensie

A dăruit teatrului aproape 70 de ani din viaţă, a jucat pe cele mai importante scene naţionale şi a fost medaliat, în Franţa, cu Ordinul Legiunii de Onoare pentru activitatea artistică. Vorbim despre maestrul Ion Lucian, directorul Teatrului Excelsior care este obligat de statul român, să aleagă între o pensie modică şi veniturile de la teatru, care nu depăşesc nici ele 3.000 de lei.

A fost sedus de teatru în 1940. De atunci, cu fiecare piesă şi rol jucat, cu fiecare personaj, şi-a încântat, la rândul său, spectatorii. După aproape şapte decenii de activitate maestrul Ion Lucian a fost obligat să renunţe la pensie.

“Consider că acest şantaj, pentru că nu pot să-l numesc altfel, este total nedrept, este un act samavolnic, făcut la nervi, fără a se gândi că nu este o măsură economică ci este pus şi simplu un jaf”, şi-a arătat nemulţumirea directorul Teatrului Excelsilor, Ion Lucian. (realitatea.net)

Pe 7 iunie, 2004, actorul si regizorul Ion Lucian a primit titlul de Ofiter al Ordinului National al Legiunii de Onoare din Franta, pentru activitatea sa in spatiul francofon, se arata intr-un comunicat al Teatrului National din Bucuresti. Titlul i-a fost conferit printr-un decret emis la 7 iunie de presedintele Jacques Chirac, iar vestea i-a fost transmisa ieri, de ambasadorul Frantei la Bucuresti, Philippe Etienne. Ion Lucian a montat mai multe texte de Eugene Ionesco, precum si o piesa proprie pentru copii, “Cocoselul neascultator”, la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franta), Montreal (Canada) si Bruxelles (Belgia). Societar de Onoare al Teatrului National din Bucuresti si director al Teatrului Excelsior, Ion Lucian a tradus piese de Moliere, Labiche si Feydeau.
Ion Lucian este membru al Asociatiei Scriitorilor Francezi de Teatru si Muzica din 1973 si al Asociatiei Internationale a Teatrelor pentru Copii si Tineret, fondata la Paris.

preluat de pe teatrulromanesc

Amintiri din Bucuresti

Am gasit pe nasii.ro un articol catre va interesa, cu siguranta, diaspora romanesca! Recunosc ca am aflat si eu cateva noutati „vechi” despre Bucuresti, despre care habar nu aveam.

Bucurestiul este a 6-a capitala ca marime din UE

Una dintre cele mai cunoscute preparate culinare românesti – mititeii – au fost inventați la sfârsitul secolului al XIX-lea de Iordache Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit “La o idee”, care se afla pe strada Covaci. Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletarul si umoristul N.T. Orăsanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o “o abodanță”, gheața – “cremă de Siberia”, scobitoarea – “o baionetă”, țuica – “o idee”. Cârnații mici au fost numiți “mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a folosit doar carnea amestecată cu
bicarbonat de sodiu, făcând cârnați mai mici si fără înveliș. Acestia au fost un succes!

Cea mai veche gara in Bucuresti este Filaret

Primul drum din Bucuresti a fost Drumul de Lemn, astazi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavata cu trunchiuri de copaci.

Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate in Bucuresti in 1840, fiind printre primele orase din Europa care aveau astfel de mijloace de transport

Cimitirul Bellu era locul preferat al hotilor de caciuli de blana. Stateau cocotati pe zid si le pescuiau din capul doamnelor cu o sfoara si un carlig de pescuit. Apoi le vindeau in parcul Tineretului.

Intrarea hotelului Novotel este fatada fostului Teatru National. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, mai exact in anul 1944, s-a urmarit distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba insa a ratat tinta si a cazut pe Teatrul National.

Denumirea veche a parcului Cismigiu era balta lui Dura Negutatorul , dar in 1779 Alexandru Ipsilanti pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apa a orasului porunceste sa se construiasca o cismea spre iesirea Stirbei Voda de astazi.

Numele strazii Lipscani provine de la oraul Leipzig din Germania, lucru ce aminteste de viata comerciala extrem de dinamica a Valahiei.

Orasul Bucuresti este desemnat capitala a Tarii Romanesti in 1659 de catre domnitorul Gheorghe Ghica.

optional

si mai aveti de aflat

optional


Andrei Plesu despre Traian Basescu – Criza spiritului critic

Criza spiritului critic
Autor: Andrei Plesu
Data: 16 sep 2009
articol aparut integral in adevarul

Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra «oponenţilor».

Andrei Pleşu publicist

Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”. Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate.

Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare.

Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari… Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.

Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.

Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.

Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic.

Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.