Posts Tagged ‘diaspora romaneasca’

Romani cu care ne mandrim – sculptor Ion Culea

Ioan Culea – Sculptor The Stone Story

Sculptez piatra in atelierul THE STONE STORY de 9 ani. Pentru mine, sculptura este o forma ludica ce s-a perpetuat  din primii ani de viata si am ajuns la maturitate nearzand etapele, ci trecand prin desen, pictura, fotografie apoi sculptura in lemn , arta monumentala , dar si miniatura. Desi pare paradoxal pentru altii, in ciuda unui defect din nastere, m-am putut adapta tuturor acestor domenii ce apartin vizualului cu mare placere, dar si cu rabdare, mai mult autodidact, dar si absolvind o scoala de arta fotografica.

Am avut de invatat dupa ce am trecut prin Scoala de la Sibiu ce inseamna numarul de aur, proportiile, liniile si punctele forte in cadrul formatului, practicand meseria de fotograf profesionist timp de 15 ani.

Sculptura este o vocatie si nu o profesie si a inceput ca un hobby. Cred ca orice subiect poate fi reflectat prin sculptura, dar nu toate lucrurile pot fi sculpturale. Sunt atras de arta abstracta, ronde-bosse, basorelief, dar practic cu destul succes si figurativul, cochetez si cu programele 3D. Consider ca, intr-un mod adecvat, inca mai am multe de spus.

 

Anunțuri

Protest Pro-Diaspora

PROTEST

de  nadina nedelea 

Romania: cca 6 milioane de pensionari + 7 milioane de asistati social la mai putin de 4,5 milioane de salariati. Asta inseamna ca, in real, doar 3 milioane de salariati sunt contribuabili direct la sistemul asigurarilor sociale. Din cauza ca 1,5 milioane sunt bugetari, platiti de stat, deci contributiile lor sociale nu exista. Sunt cifre care figureaza doar pe hartii. Orice NEspecialist in economie poate face un calcul simplu sa-si dea seama de ce suntem in incapacitate de plata a pensiilor si a salariilor.

In acelasi timp insa, milioane de romani (ca nimeni nu doreste sa STIE cifra exacta) lucreaza in strainatate. Si nu capsunari, asa cum i-au numit pseudoziaristii nostri, ci forta de munca activa, din toate domeniile: profesori, ingineri, doctori, arhitecti, constructori, agricultori, etc. Da, in realitate, au plecat cei care pot: oamenii sanatosi, apti de munca, cu posibilitate mare de adaptare, inteligenti, curajosi, harnici. Care trimit in tara, in medie, 5.000 de euro/an, fiecare. Isi hranesc familiile pe care le-au luat dupa ei in exil, dar si pe cele ramase acasa, sa-i astepte.

In 2007, Romania ocupa primul loc in Europa si locul al zecelea in lume in privinta sumelor trimise acasa de emigrantii plecati la munca in strainatate.
Remiterile au depasit pentru prima data miliardul de euro in 2001. In 2008 volumul a fost de peste 6 miliarde de euro, conform statisticilor realizate de Banca Mondiala. Din fericire, transferurile de bani s-au diminuat sub pronosticul anuntat de economisti si analisti, cu circa 26%, in 2009 (sursa Eurostat). Iar la aceasta diminuare isi mai aduc contributia si comisioanele rusinoase aplicate de banci la transferurile de bani (ex: Western Union- daca transferi 500 de euro, 32 dintre ei reprezinta comisionul bancii), asa ca romanii au gasit alternative. Desigur, nu voi detalia, prefer sa ii las pe facatorii si incasatorii de biruri sa creada ca banii sunt trimisi cu ajutorul porumbeilor voiajori.

Schepsis-ul e altul: cei mai multi romani plecati in strainatate lucreaza legal. Asta inseamna ca au contracte de munca inregistrate si devin contribuabili la sistemele de asigurari sociale ale tarilor care i-au adoptat. Si contribuie greu! In Spania, romanii ocupa locul doi in aceasta privinta.
Contributia romanilor la economia spaniola se poate estima, in termeni strict salariali, la 8 miliarde de euro, cifra ce reprezinta 0,71 la suta din PIB-ul Spaniei. Imigratia are un impact favorabil in ceea ce priveste contributiile la taxele pe venit, respectiv sistemul asigurarilor sociale din Spania, salariul mediu al romanilor fiind de 17.369 euro pe an sau de 1.447 euro pe luna, cu toate retributiile incluse.
Deci bravo spaniolilor! Au stiut sa-i motiveze si cu ajutorul lor sa-si salveze sistemul asigurarilor sociale. Si acum, in perioada de criza, masurile pe care acest stat le ia NU sunt impotriva oamenilor, fie ca sunt spanioli sau emigranti.
Exemplu: anjagat in agricultura, in perioada februarie-iunie, castig lunar o mie si ceva de euro. Pentru ca are vechime in munca s-a intors acasa cu un somaj de aproape 700 de euro lunar, pentru o perioada de 4 luni. Dupa acest termen, ajutorul ii va fi diminuat la jumatate si acordat inca 4 luni. Si anul viitor se duce inapoi, la munca. Si supravietuieste in Romania datorita muncii pe care o presteaza 4-5 luni/an, in Spania.

Si in timp ce statul spaniol le intinde o mana, statul roman, care nu i-a ajutat cu nimic, dimpotriva i-a gonit printre straini, cauta sa le puna biruri pe banii castigati cinstit si impozitati deja in strainatate.

Citez din textul proiectul de lege, aflat in dezbaterea Senatului: “entitatile care efectueaza transferuri de bani ale persoanelor fizice, in si din strainatate, vor retine echivalentul a 1% din suma transferata”, adica taxarea celor care trimit bani. Si ia uite cu ce-i momea autorul proiectului sa-l aleaga: „Eu nu le promit 25 de mii de euro să vina in ţara, stim toti că e imposibil, dar ştiu sigur că dacă vor să revina să investeasca ei sunt scutiţi de plata impozitului pe profit. Ne-am asigurat de asta, eu si partidul din care fac parte. Vreau să ii asigur pe romani că nazuintele lor sunt si ale mele.”

William Branza, ia-ti labele de pe banii romanilor din strainatate!
Ca in afara de faptul ca ti-ai deschis un cabinet parlamentar si ai infiintat cateva filiale ale PDL pe langa Madrid, pentru romani NU ai facut nimic.

Refuz sa comentez declaratia de mai jos, facuta de auto-intitulatul presedinte al tuturor romanilor, in octombrie 2008, la un miting mai mult sau mai putin electoral organizat la Madrid:

“(…)

şi ei sunt circa zece milioane în total, circa zece milioane de români care trăiesc în afara frontierelor, sigur, nu mă refer numai la cei plecaţi după Revoluţie, sunt şi cei dinainte de Revoluţie care au deja generaţii de când locuiesc acolo, dar îşi menţin cetăţenia română şi naţionalitatea română şi-o revendică, deci aceşti oameni care trimit în ţară 7 miliarde de euro anual….Cred că statul român trebuie să reununţe la a mai batjocori românii de pretutindeni prin neimplicarea în sprijinirea acţiunilor lor, fie că sunt acţiuni culturale, acţiuni economice, acţiuni de promovare a României, acţiuni de consolidare a vieţii interne a comunităţilor de români. A nu îi sprijini acum, când au mai mare nevoie de noi, înseamnă a-i abandona şi a confirma că pentru unii politicieni, românii din afara frontierelor au rămas tot la starea la care au fost etichetaţi multă vreme de presă, nişte căpşunari. Ei sunt cei care au făcut posibil ca România să aibă un deficit al balanţei comerţului exterior echilibrat, prin contribuţiile lor, şi pentru aceasta trebuie să le fim recunoscători.“  

  

 

Teatrul Romanesc – Ovidiu Iuliu Moldovan


Amintiri despre artişti – Ovidiu Iuliu Moldovan

Cred că se întâmpla prin iarna lui 1987. Sau poate 1988, ori 1986. Nu mai ştiu. Anii aceia atât de mult semănau între ei.

Era o iarnă grea. Nămeţii cotropiseră oraşul, ţara. Altceva nu prea îmi amintesc despre iarna aceea. Doar atât: că aveam bilet la un spectacol. Muzică şi poezie cu Aurelian Octav Popa, Iosif Sava şi Ovidiu Iuliu Moldovan. Biletul nu fusese uşor de obţinut. Pe vremea aceea un asemenea spectacol era un eveniment rar. În vrema aceea, astfel de evenimente rare erau puţinele bucurii pe care ni le puteam oferi. Sălile erau aproape întotdeauna pline. Iar biletele – mă repet- erau greu de obţinut.

Aveam un bilet. Biletul care îmi asigura, de la ora 17, la Casa de Cultură, întâlnire cu muzica şi poezia. Cu Sava, Popa şi Moldovan. Şi nu aveam de gând să întârzii la acea rară întâlnire. După ce am îngheţat în staţia de tramvai câteva zeci de minute, am pornit pe jos, luptându-mă cu vântul şi nămeţii. Aveam de mers trei staţii de tramvai. Şi nu voiam să întârzii la întâlnire.

Am ajuns. În sală era cumplit de frig. Sala era plină ochi. Rece şi aburită de aburul suflării noastre, a spectatorilor. Au intrat în scenă. Aplauze. Frig. Sava. Apoi Aurelian Octav Popa cântând din Bruckner.

Pe un scaun, în stânga lui Sava, era Ovidiu Iuliu. Un sacou de catifea maro. În mână o carte. Aurelian Octav Popa a încheiat. Iosif Sava ne vorbeşte despre legătura dintre muzică şi poezie. Aurelian Octav Popa îl completează. Apoi se face linişte. Luminile pălesc. Ovidiu Iuliu se ridică. Eminescu. Venere şi Madonă. Aburul acela care îi iese din gură e cumva asemeni aburului respiraţiei noastre, dar aburul acela îl poartă înlăuntru pe Eminescu…

Apoi din nou Sava. Şi Aurelian Octav Popa. Copland, Lutoslawski, Albinoni. Ovidiu Iuliu. Eminescu. Doina ( da!). Împărat şi proletar. De ce nu-mi vii. La steaua. Floare albastră.

Noi. Sala rece. Aburul respiraţiei noastre. Şi aburul Eminescu. Şi aburul Albinoni. Spectacolul ar trebui să se încheie. Nu îl lăsăm noi să se încheie. Iosif Sava ne spune că au un tren de prins, că e iarnă, trenurile merg greu. La şapte şi ceva au tren. Nu ne pasă. Aplaudăm. Mai vrem. Sava pare supărat, deranjat de lipsa de înţelegere. Se stinge lumina. Sala se scufundă într-un întuneric desăvârşit. Nici acolo nu puteam scăpa de asta. Iosif Sava ne spune că spectacolul nu poate continua aşa. O plasatoare aduce iute o lumânare. O aşează într-un borcănaş, într-un colţ al scenei. Aplaudăm. Aurelian Octav Popa cântă o compoziţie proprie. Suntem în picioare. Sala se dărâmă de aplauze. Iosif Sava îşi cere scuze. Chiar trebuie să plece. E întuneric. Trenul… Cineva din sală se ridică în picioare: ” Vă duc eu cu maşina, domnule Sava !” . Din alt colţ al sălii o altă voce: ” Dau eu două bonuri de benzină”.

” Dau şi eu două, domnule!” – se aude încă o voce. “Şi eu” – o a treia voce.

În mijlocul scenei Iosif Sava cu borcanul în care arde lumânarea. Ochii îi lucesc a lacrimă. E gâtuit de emoţie. Vocea îi tremură. Nu îl vedem prea bine. E prea întuneric. Prea frig. Prea mult abur. Prea multă respiraţie. Cu voce tremurată ne spune:

– Bine, oameni buni… Bine… vă mulţumim. Ovidiu… Ovidiu Iuliu Moldovan, domnilor…

Ovidiu Iuliu. Recitând Oda în metru antic. În întuneric. Lumânarea s-a stins. Nu contează. Aurelian Octav Popa. Bartok. Cineva a găsit un alt boţ de lumânare. Aburii respiraţiei ne vestesc că frigul e tot acolo, între noi. Noi nu îl simţim.

Ovidiu Iuliu, vine în faţa scenei. Ca un prinţ. Ca un demon. Stăpânind, înfrângând întunericul. Stăpânindu-ne. Toţi îi cerem Scrisoarea a treia. Nu mai e un spectacol. E o adunare de prieteni. Dialogul dintre sală şi scenă e atât de firesc. Atât de la locul său.

– Înainte de a vă spune “Scrisoarea a treia”…

Aplauze.

– .. aş vrea să vă spun ceva… E atât de cald în sala aceasta. Şi atâta lumină… Ştiu… ştiu… ni s-a tăiat curentul electric. Dar lumina nu au tăiat-o. Nu au avut cum. E aici. ( arată spre boţul de lumânare). Şi aici ( duce mâna la piept). Şi mai ales aici – cu un gest larg arată spre noi, spre sală. Suntem toţi în picioare. Aplauzele nu mai contenesc. Iosif Sava s-a ridicat şi a venit lângă Ovidiu Iuliu. E înlăcrămat. Sava lăcrimează ! Vine şi Aurelian Octav Popa.

Într-adevăr. E atât de cald şi atâta lumină în sala aceea. Se face linişte. Iar Ovidiu Iuliu recită ” Scrisoarea a treia” . Aşa cum nimeni nu a recitat şi nimeni nu va mai recita vreodată poemul acela. E dulce. E năvalnic. E blând ca adierea, apoi iute ca furtuna. S-a încheiat. Aplaudăm. Într-un colţ pâlpâie lumânarea. Ne scurgem spre ieşire. Patru bărbaţi s-au strâns la sfat. Dau bonurile de benzină promise. Unul dintre ei se duce spre Iosif Sava. E cel cu maşina. Cel care îi va duce acasă prin nămeţi.

Pornesc şi eu spre casă. Tot prin nămeţi. E frig. Oraşul e afundat în beznă. Dar de fapt e atâta lumină acolo. Şi e atât de cald înlauntru-mi.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Ovidiu Iuliu. Anul nu mi-l mai amintesc. Pentru că anii aceia semănau atât de mult între ei. Dar îmi amintesc o seară friguroasă de iarnă, o seară întunecată… în care mi-a fost lumină. Şi mi-a fost cald. Şi de Ovidiu Iuliu.

preluat http://www.fudv.ro/blog

Teatrul Romanesc Iese la Pensie

Ion Lucian plange in realitate.

Zilele trecute, marele actor roman Ion Lucian, plangea cu lacrimi deloc cabotine, pentru un motiv foarte clar si simplu, pentru daramarea soclului sperantei in viitor. Dupa 70 de ani de generozitate este obligat de statul roman, sa aleaga între o pensie modica şi veniturile de la teatru, care nu depasesc nici ele 3.000 de lei. Situatia in care este Ion Lucian nu este singulara. Multi actori romani, personalitati ale scenei si ale cinematografului, sunt nevoiti sa suporte umilinta saraciei in Romania mileniului al XXX-lea. A sraciei, a nesigurnatei zilei de maine, a neincrederii.

Maestrul Ion Lucian a fost obligat să renunţe la pensie

A dăruit teatrului aproape 70 de ani din viaţă, a jucat pe cele mai importante scene naţionale şi a fost medaliat, în Franţa, cu Ordinul Legiunii de Onoare pentru activitatea artistică. Vorbim despre maestrul Ion Lucian, directorul Teatrului Excelsior care este obligat de statul român, să aleagă între o pensie modică şi veniturile de la teatru, care nu depăşesc nici ele 3.000 de lei.

A fost sedus de teatru în 1940. De atunci, cu fiecare piesă şi rol jucat, cu fiecare personaj, şi-a încântat, la rândul său, spectatorii. După aproape şapte decenii de activitate maestrul Ion Lucian a fost obligat să renunţe la pensie.

“Consider că acest şantaj, pentru că nu pot să-l numesc altfel, este total nedrept, este un act samavolnic, făcut la nervi, fără a se gândi că nu este o măsură economică ci este pus şi simplu un jaf”, şi-a arătat nemulţumirea directorul Teatrului Excelsilor, Ion Lucian. (realitatea.net)

Pe 7 iunie, 2004, actorul si regizorul Ion Lucian a primit titlul de Ofiter al Ordinului National al Legiunii de Onoare din Franta, pentru activitatea sa in spatiul francofon, se arata intr-un comunicat al Teatrului National din Bucuresti. Titlul i-a fost conferit printr-un decret emis la 7 iunie de presedintele Jacques Chirac, iar vestea i-a fost transmisa ieri, de ambasadorul Frantei la Bucuresti, Philippe Etienne. Ion Lucian a montat mai multe texte de Eugene Ionesco, precum si o piesa proprie pentru copii, “Cocoselul neascultator”, la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franta), Montreal (Canada) si Bruxelles (Belgia). Societar de Onoare al Teatrului National din Bucuresti si director al Teatrului Excelsior, Ion Lucian a tradus piese de Moliere, Labiche si Feydeau.
Ion Lucian este membru al Asociatiei Scriitorilor Francezi de Teatru si Muzica din 1973 si al Asociatiei Internationale a Teatrelor pentru Copii si Tineret, fondata la Paris.

preluat de pe teatrulromanesc

Amintiri din Bucuresti

Am gasit pe nasii.ro un articol catre va interesa, cu siguranta, diaspora romanesca! Recunosc ca am aflat si eu cateva noutati „vechi” despre Bucuresti, despre care habar nu aveam.

Bucurestiul este a 6-a capitala ca marime din UE

Una dintre cele mai cunoscute preparate culinare românesti – mititeii – au fost inventați la sfârsitul secolului al XIX-lea de Iordache Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit “La o idee”, care se afla pe strada Covaci. Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletarul si umoristul N.T. Orăsanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o “o abodanță”, gheața – “cremă de Siberia”, scobitoarea – “o baionetă”, țuica – “o idee”. Cârnații mici au fost numiți “mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a folosit doar carnea amestecată cu
bicarbonat de sodiu, făcând cârnați mai mici si fără înveliș. Acestia au fost un succes!

Cea mai veche gara in Bucuresti este Filaret

Primul drum din Bucuresti a fost Drumul de Lemn, astazi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavata cu trunchiuri de copaci.

Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate in Bucuresti in 1840, fiind printre primele orase din Europa care aveau astfel de mijloace de transport

Cimitirul Bellu era locul preferat al hotilor de caciuli de blana. Stateau cocotati pe zid si le pescuiau din capul doamnelor cu o sfoara si un carlig de pescuit. Apoi le vindeau in parcul Tineretului.

Intrarea hotelului Novotel este fatada fostului Teatru National. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, mai exact in anul 1944, s-a urmarit distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba insa a ratat tinta si a cazut pe Teatrul National.

Denumirea veche a parcului Cismigiu era balta lui Dura Negutatorul , dar in 1779 Alexandru Ipsilanti pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apa a orasului porunceste sa se construiasca o cismea spre iesirea Stirbei Voda de astazi.

Numele strazii Lipscani provine de la oraul Leipzig din Germania, lucru ce aminteste de viata comerciala extrem de dinamica a Valahiei.

Orasul Bucuresti este desemnat capitala a Tarii Romanesti in 1659 de catre domnitorul Gheorghe Ghica.

optional

si mai aveti de aflat

optional